Dubla doi

Școala de șoferi. Ce experiență intensă! Ce de învățăminte! Ce de emoții copleșitoare! Ce moment de profunde introspecții!

Școala asta de șoferi a fost pentru mine mult mai mult de atât – o școală unde învăț să conduc.

A reprezentat o perioadă în viața mea ce a coincis cu o perioadă de schimbări profunde în mine și în viața mea.

A fost (și încă este) o experiență senzațională prin care eu am conștientizat că puterea e în mâinile mele. Ad litteram. 🙂 Și aici mă refer la puterea pe care fiecare dintre noi o are asupra propriei vieți. Și depinde numai și numai de noi felul în care mânuim volanul, viteza cu care ne deplasăm (pe care, da, trebuie să o adaptăm la condițiile de trafic și de mediu), de felul în care deprindem folosirea ambreiajului și a frânei pentru a (ne) încetini atunci când situația o cere, fără însă a ne opri motorul pentru a putea să ne continuăm deplasarea.

Și chiar dacă oprim motorul, e important să știm că putem întotdeauna să răsucim din nou cheia în contact și îl repornim. Iar dacă deviem de la traseul stabilit inițial, putem oricând să facem un viraj și să ne întoarcem pe traseul nostru.

Cu răbdare, calm și liniște. Pentru că timp există berechet pentru a face toate manevrele pe care dorim să le facem și să ajungem, în toate acele locuri în care dorim să ajungem (pentru simplul motiv că nu există timp, :), dar despre asta într-un alt articol).

      Da, e important, e extrem de important să avem grijă cum trebuie de mașina noastră, pentru că ea ne poartă în această călătorie și să îi asigurăm un combustibil de calitate și o mentenanță adecvată. Și iubire. Multă, multă iubire.

Dacă acum ceva vreme își povesteam despre dubla unu, și își împărtășeam perspectiva mea despre Cum treci peste un eșec, azi îți vorbesc despre o experiență cu totul diferită. Însă cu același rezultat – mă mai prezint o dată la examinare (și, da, în mod intenționat am formulat astfel – ”mă mai prezint o dată”, și nu am folosit o propoziție negativă de genul ”am picat” sau altele, pentru că, cuvintele pe care ni le spunem în capul nostru, dialogul nostru interior face toată diferența!) .

De data asta e vorba despre partea practică a examinării. Experiența în sine a fost una fantastică, deși rezultatul nu a fost cel scontat. Și trăirile mele au fost cu totul altele de data aceasta.

M-am prezentat la locul de întâlnire la orele 8:00. Lipseam de pe liste. Instructoarea s-a panicat. Eu nu. Spre marea mea surprindere, eram extrem de calmă. ȘTIAM că se va rezolva. Da, aveam ceva fluturași în stomac, însă eram liniștită. Și împăcată cu mine pentru că ȘTIAM că am făcut tot ce s-a putut. Și tot ce am putut. Am dat tot ce aveam mai bun. I did my best – vorba englezului. Și urma să aflu dacă e suficient sau nu.

Așadar am rămas detașată. De emoțiile celorlalți candidați, de stresul și uneori anxietatea instructorilor și de frustrarea și autoritatea examinatorilor. Nu intru în detaliile organizării examinării, pentru că nu e treaba mea. Concluzia mea la toate acestea e că fiecare face tot ce poate. Cu ceea ce are. La nivel material, mental și spiritual. Și pentru asta merită tot respectul.

Examinatorul s-a urcat în mașina mea în jurul orelor 12:30, până la acea oră eu așteptând (alături de alți candidați) într-o parcare, în soare.

Mi-am propus din start să îl văd pe examinator prin ochii iubirii, ca pe un om ca oricare altul, care e acolo să își facă treaba. Nu e nici prietenul, dar nici dușmanul meu. Nu vrea nimic de la mine și vine cu gând bun. L-am perceput drept ceea ce este – persoana care mă va examina. Cel care va analiza și evalua prestația mea din acea zi.

Când a urcat, i-am zâmbit cald (și pe bune) și l-am salutat formal. Mi-a răspuns politicos și detașat. Foarte profi. Și totuși, cumva amabil. Sau cel puțin așa am decis eu să îl percep.

Am pornit mașina și am urmat instrucțiunile ce mi-au fost date. Dacă a fost greu? Da, am simțit că a fost greu. Fizic. Emoțional. Traseul în sine. Dar toate au fost lucruri pe care trebuia să știu să le fac.

Rezultatul final: ”Mult succes data viitoare”.

”Vă mulțumesc mult pentru răbdare și calm”, a fost răspunsul meu.

Mi-a zâmbit. ”Eu am răbdare cu fiecare dintre voi.”

După ce am ajuns acasă, am analizat situația. Da, întâi am lăsat să-mi curgă șiroaiele de lacrimi ce se adunaseră sub pleoape pe obrajii încă îmbujorați. Însă a fost mai mult pentru a elibera din tensiunea acumulată de-a lungul zilei și nu pentru că am simțit această experiență ca pe un eșec. Pentru că nu e. E doar o altă etapă din drumul meu.

Concluziile pe care le-am tras în urma acestei experiențe le-am sintetizat mai jos:

– dă tot ce ai mai bun în tine, fă întotdeauna tot ceea ce poți și la ce te poți gândi pentru a te susține în demersul tău; uneori însă, să dai tot ce ai mai bun în tine nu e suficient, dar asta e, faci mai bine data viitoare, însă dacă dai tot ce ai mai bun, vei avea acea liniște sufletească și împăcare cu tine, iar un rezultat negativ nu te va dărâma;

– rezultatele externe nu influențează în mod definitoriu starea ta interioară; pot să o influențeze temporar, însă dacă tu ȘTII că ai făcut tot ce ți-a stat în putință pentru a obține un rezultat pozitiv, vei fi liniștit în sinea ta și vei putea să o iei de la capăt;

– un popas sau un obstacol nu e un sfârșit de drum; uneori e nevoie să o luăm o pauză sau e necesar să trecem prin niște încercări tocmai pentru că avem niște lecții valoroase de învățat din ele, dar asta nu înseamnă că drumul nostru se oprește acolo,  din contră, după un popas pornești din nou la drum odihnit, cu bateriile reîncărcate, iar încercările ce ți se aștern în drum îți pot aduce un plus de motivație și determinare;

– când știi ce vrei și simți că este pentru tine acel lucru, vei continua indiferent de ocolurile pe care trebuie să le faci sau de ce spun sau cred ceilalți despre asta;

– când te prezinți la un examen, de orice natură ar fi el, evaluarea se face asupra prestației tale din acea zi, din acel moment; nu ești evaluat tu ca om, nu e evaluată valoarea ta și nici măcar abilitățile și competențele tale (lucru ce nu ar fi posibil, oricum), ci doar prestația ta din acel moment; iar rezultatul evaluării nu spune nimic despre tine, ci despre prestația ta din acel moment, prestație ce poate fi întotdeauna îmbunătățită dacă își dorești cu adevărat și îți direcționezi resursele (de timp, spațiu, focus, energie, resurse materiale) în acel sens;

– nimeni, dar absolut nimeni nu are nimic personal cu tine; nimeni nu îți dorește răul și nici nu este dușmanul sau oponentul tău; fiecare își face treaba pentru care e acolo cât poate mai bine și fiecare te vede prin filtrul propriu (care, am mai spus-o, e foarte posibil să fie diferit de al tău);

– e important să ai mereu în minte și în inimă motivul pentru care ai pornit pe acel drum, motivația din spatele acțiunilor tale; pentru că această motivație îți dă avântul necesar să o iei de la capăt, dacă este cazul.

            Pentru mine, motivul din spatele dorinței de a conduce, e sentimentul de libertate. Libertatea de mișcare. Să mă urc în mașină și pur și simplu să conduc pentru plăcerea condusului, fără o țintă anume, fără o destinație prestabilită.  Pentru a ajunge mai aproape de natură, de cer, de nori. Uneori însoțită, alteori nu. 🙂

            Cam atât pentru acum. Rămâi pe recepție pentru a afla deznodământul acestei experiențe extraordinare.

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.