Prințesa Curcubeu și prinții ei de poveste

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, cum nici nu e, nici nu s-ar povesti, cum nici nu se povestește.

A fost odată o prințesă colorată, veselă și copilăroasă. Și, datorită faptului că lumea ei interioară era atât de plină de culori și de culoare, i se spunea Prințesa Curcubeu.

Și Prințesa noastră Curcubeu avea chipul senin și privirea inocentă, pielea albă ca fulgii de nea și părul roșu ca focul. Avea o fire caldă și iubitoare și încă mai credea, deși trecuse bine de vârsta pură a adolescenței, că totul e frumos și că toți oamenii sunt buni și bine intenționați.

Părinții ei, Regele și Regina Regatului de Nicăieri și de Peste Tot, avuseseră grijă să o înconjoare pe prințesă cu o dragoste nețărmuită și cu o grijă puțin cam exagerată, ceea ce i-a asigurat prințesei o copilărie fără prea multe griji sau lipsuri.

Prințesa a crescut și s-a transformat într-o femeie delicată, ce încă mai păstra inocența copilăriei de mult apuse.

Într-o zi, în timp ce se plimba prin grădinile pline de miresme și culori magice, ce te îmbiau la visare, prințesa îl întâlni pe Prințul Minunat. Și acest Prinț Minunat se dovedi a fi atât de minunat încât prințesei nu-i venea să creadă că el chiar există și că l-a întâlnit atât de timpuriu în viață.

Prințesa Curcubeu îl primi pe Prințul Minunat în viața ei și îi îngădui să aibă grijă de ea, cu aceeași iubire nețărmuită cu care o înconjuraseră părinții ei. Prințul Minunat se dovedi a fi cu adevărat minunat și o înconjură pe prințesă cu văluri și văluri de iubire și grijă. Prințesa se simți minunat la început lângă al ei Prinț Minunat și se minuna în fiecare zi de cât de minunat poate să fie. Au avut un copil minunat, care le umplea zilele și viețile cu lumină și bucurie.

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Sfârșit.

Doar că lucrurile au luat o turnură complet neașteptată.

Cu timpul, Prințul Minunat s-a transformat din minunat în și mai minunat în și mai minunat. Și o înconjura pe prințesă cu și mai multă iubire și cu și mai multă grijă. Tot mai strâns și mai strâns.

Prințesa însă știa în adâncul sufletului ei că ceva nu e în regulă. Nu putea să spună exact ce și de ce, însă i se întâmpla tot mai des să se simtă sufocată, să simtă că nu are spațiu să se exprime, să fie ea însăși. Simțea cum ceva se strângea tot mai mult și mai mult în jurul ei, în jurul taliei, în jurul încheieturilor mâinii, în jurul gâtului făcându-i respirația greoaie. Și în jurul inimii, făcând-o să nu mai simtă. Deseori, prințesa se uita de jur împrejur să vadă ce anume era acel ceva ce o făcea să se simtă așa, însă de fiecare dată nu putea să vadă nimic cu ochii minții. Totul era la fel – prințul la fel de minunat ca întotdeauna, casa și masa la fel de minunate, grija și iubirea erau la fel de minunate. Și sufocante.

Așa că, Prințesa noastră Curcubeu începu să caute răspunsuri la întrebările ce o frământau și care îi sugrumau existenta minunată alături de Prințul Minunat.

Căutările ei au început înafara ei, în oamenii, întâmplările, circumstanțele exterioare, însă, încet, încet, pașii au purtat-o înspre interior, înspre inima ei. Înspre ea însăși. Și, uite așa, prințesa și-a dat seama că ea nu știa foarte bine cine e, ce poate să facă, ce știe să facă, ce vrea cu adevărat de la ea, de la Viață.

Apoi l-a întâlnit pe Prințul Morocănos și a fost fascinată de privirea lui profundă și intensă și, în același timp, blândă și tristă.

Prințesa s-a îndrăgostit atât de tare de Prințul Morocănos, încât sorbea cu nesaț fiecare cuvânt, fiecare sunet ce ieșea de pe buzele lui. Iubea totul la el – de la părul negru ca tăciunii, pielea-i albă și catifelată, la chipul ce i se lumina cu totul când zâmbea, la statura lui impunătoare, verticalitatea lui, la degetele lungi de pianist ce se întrepătrundeau uneori cu degetele ei firave, la mintea lui sclipitoare ce o purta pe prințesă pe aripi de vânt înspre tărâmuri de poveste, îndepărtate și fermecate, la vocea lui ce prin doar două acorduri îi așternea pace și liniște în suflet.

Însă cel mai mult iubea la el felul în care se simțea ea lângă el. Lângă el se simțea, în sfârșit, VIE, simțea cum viața îi pulsează prin vene, cum valuri de energie și căldură îi pătrund în corp și în inimă ori de câte ori îl vede.

Așa că Prințesa Curcubeu își luă rămas bun de la Prințul Minunat și se avântă cu toată ființa ei în vârtejul și mirajul reprezentate de Prințul Morocănos.

Lângă Prințul Morocănos, Prințesa Curcubeu descoperi iubirea așa cum își dorise întotdeauna să o simtă, așa cum o visase și o plămădise în mintea și inima ei seară după seară când punea capul pe perna din palatul ei de cleștar și genele i se împreunau pentru a porni împreună înspre tărâmul viselor. Descoperi acea iubire pură, completă, liberă. Mai ales liberă. Fără promisiuni, constrângeri sau compromisuri. Liberă! Așa cum își dorise și își imaginase că trebui să fie iubirea.

Lângă el, Prințesa Curcubeu se descoperi pe sine și își dete voie să simtă plenar și să exprime deplin ceea ce era și cum simțea.

Lângă el, Prințesa Curcubeu înflori într-un an cât nu înflorise în ultimii zece. Schimbările erau atât de profunde și, în același timp, atât de vizibile la exterior.

Prințesa Curcubeu descoperi acel ceva după care tânjise atât de mult – să afle cine este, ce îi place să facă, ce e capabilă să dobândească și, mai presus de toate, că e energie pură în continuă mișcare, că e într-o continuă metamorfoză, că lucrurile nu rămân niciodată la fel, iar ce îi place azi, mâine s-ar putea să îi displacă. Descoperi că nu e o entitate fixă, rigidă, ci e energie fluidă, care e în continuă transformare, care curge o dată cu Viața însăși.

Timpul petrecut cu Prințul Morocănos o umplea de fericire și de iubire și, în același timp, o făcea să se simtă femeie. O femeie caldă, iubitoare, feminină. Completă și complexă. Timpul petrecut cu el scotea la suprafață tot ce era mai bun și mai frumos din ea. Și din el.

            Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Sfârșit.

Nici acum?! Să continuăm atunci.

Veniră vremuri grele pentru Prințul Morocănos. Urmară lupte grele și asidue. Prințul Morocănos își simți regatul amenințat de cotropitori și fu nevoit să plece la luptă. Timpul trecea, iar Prințul Morocănos era tot mai trist și mai descurajat. Părea că își pierduse toată oștirea în luptă și, o dată cu ea, vitalitatea și bucuria de a trăi.

Prințesa Curcubeu îi fu alături cum știa ea mai bine, oferindu-i momente de liniște și iubire în zilele lui de acalmie.

Trecu un an, trecură doi, iar Prințul Morocănos nu dădea semne că lucrurile încep să meargă mai bine. O îndepărta tot mai mult pe Prințesa Curcubeu prin vorbe și fapte meșteșugite, între ei căscându-se tot mail mult hăul deconectării.

Și, uite așa, într-o zi, de nicăieri, în calea prințesei, apăru Prințul Drăgăstos.

Prințul Drăgăstos apăru în viața prințesei într-un moment în care prințesa se simțea atât de singură și de singuratică. Se simțea tristă, lăsată de izbeliște, goală pe dinăuntru. Și părea că Prințul Drăgăstos venise să umple toate acele goluri pe care prințesa le simțea în lăcașele inimii.

Prințesa Curcubeu și Prințul Drăgăstos începură să își vorbească și își vorbiră și își vorbiră neîncetat, uneori cu cuvinte alese și calde, alteori cu cuvinte simple și ușoare, vorbind despre lucruri simple și omenești.

Prințul Drăgăstos o înconjură pe prințesă cu multă, multă atenție și grijă. O învălui atent în mantia lui de iubire și căldură, iar prințesa se lăsă dusă, în imaginația ei, de brațele lui puternice pe tărâmul lui de poveste.

În sfârșit, prințesa se simțea iubită, dorită, alintată din nou. Doamne, cât de mult tânjise după momentele astea de tandrețe, în care să se simtă așa cum o făcea Prințul Drăgăstos să se simtă. Uitase cât de bine e să te întrebe cineva cum ți-a fost ziua, dacă ești bine și să îți vorbească cu căldură și cu real interes.

Prințesei îi plăcea atât de mult cum îi vorbea Prințul Drăgăstos! Vorbele lui erau meșteșugite, gramatica impecabilă, limbajul îngrijit, iar în spatele cuvintelor lui exista atâta căldură și bunătate ce îi încălzeau sufletul prințesei și îi picurau în inimă stropi de bine.

Sporadic, Prințul Morocănos se întorcea de la bătăliile lui, însă mintea lui era tot prinsă în focul luptelor și strategiilor, pregătind mereu următoarea mișcare, plănuind și anticipând mereu mișcările adversarilor. Era mereu în mintea sa scormonind după lucruri de mult apuse.

Prințesa Curcubeu simțea cum se îndepărtează tot mai mult de el, cum hăul dintre ei se face tot mai adânc și mai negru.

Și, în același timp, simțea cum e atrasă tot mai mult înspre ceea ce îi promitea Prințul Drăgăstos. Și-ar fi dorit atât de mult să îl creadă! Să creadă că tot ce îi promitea el e adevărat. Că e real. Că e îndeajuns. Îi plăcea atât de mult grija și atenția pe care el i le oferea zi după zi,   spunându-i mereu că tot ce își dorește e ca ea să fie fericită, indiferent ce va alege să facă. Indiferent dacă îl va alege pe el sau nu pentru a fi fericită. Și el chiar vorbea serios, Prințesa putea simți asta.

Doar că… Prințul Drăgăstos îi amintea atât de mult de Prințul Minunat, iar prințesa știa deja că toată grija și iubirea asta nesfârșită nu sunt e îndeajuns pentru a fi fericită lângă el. Știa că trebuie să îi dea drumul. Trebuia să îl lase să plece pentru a-și găsi cu adevărat fericirea, fericire pe care ea nu i-o putea promite.

Ea era o rebelă, un spirit liber, era nebunatică și, uneori, necugetată. Și îi plăcea să fie așa!

Prințesa noastră Curcubeu era o femeie neîmblânzită, care iubea să fie provocată, iubea să crească, să se descopere și să se dezvolte atât ca femeie, cât și ca om. Iar pentru asta avea nevoie lângă ea de un bărbat care să știe cum să o strunească, un bărbat care să știe cum să o lase liberă să zburde peste câmpii ca o iapă nărăvașă ce era și, în același timp, să știe și cum să-i pună căpăstru și să țină strâns hățurile și să o mâne cu blândețe spre staul când era vremea cinei. Iar Prințul Morocănos știa să facă asta atât de bine! Poate de asta îl și iubea atât de mult și de profund!

Și iată că, într-o zi, pe nepusă masă, Prințul Morocănos se întoarse victorios. Cu rănile la vedere, cu tristețea încă în suflet, dar era întreg. Știa că mai are mici bătălii de dus pe ici pe colo, însă câștigase războiul și asta era tot ce conta. Își purtase cu demnitate și bărbăție toate luptele ce îi fuseseră hărăzite încă de dinainte de începerea timpurilor și izbândise. Luptase și se întorsese victorios.

Văzându-l, Prințesa Curcubeu se topi (din nou!) de iubire și se aruncă în brațele lui vânjoase și atât de încercate în ultima vreme. Începu să îi oblojească rănile și să îi aline durerile inimii. Prințul Morocănos se lăsă moale în mâinile firave ale prințesei și își deschise inima înspre ea. Iar din inima lui ieșea cel mai frumos curcubeu pe care prințesa noastră îl văzuse vreodată! Se pare că Prințul Morocănos își ascunsese cu atâta dibăcie culorile de ceilalți, încât acestea se uniră înăuntrul lui și se adunaseră într-un curcubeu viu și luminos, ce-ți fura privirea și îți încălzea inima.

Și, în acel moment prințesa știu că doar pe EL și-l dorește alături, știu că numai pe el ar fi putut să îl iubească toată viața. Știu că, indiferent câți prinți vor mai bate la ușa sufletului ei, ea tot pe el îl va alege, din nou și din nou. Mereu. Și pentru totdeauna.

Și trăiră fericiți până la adânci bătrâneți. Sau nu, și atunci povestea noastră se încheie cu Va urma.

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.