Cum treci peste un eşec?

Chiar aşa, cum treci peste un eşec? Cum treci peste dezamăgirea unei nereuşite? Păi… nu treci. Peste. Treci prin.

Da, da, treci prin acel eşec, prin acea dezamăgire, şi nu peste.

Ce vreau să spun cu asta? Uite, voi împărtăşi cu tine un astfel de eveniment prin care am trecut recent.

Dar, mai întâi, vreau să îţi spun ceva despre mine, ca să poţi avea imaginea completă a impactului. Am fost întotdeauna un copil ascultător, o elevă silitoare, o studentă sârguincioasă, un profesionist perfecţionist.

Așadar, să purcedem.

În urmă cu câteva săptămâni m-am prezentat la un examen. Mediu ca nivel de dificultate. Însă căruia eu i-am dat o mare anvergură. Din punct de vedere psihologic, cel puţin. Un examen la care m-am prezentat ferm convinsă că îl voi trece. Şi… l-am picat. Cu brio.

Prima mea reacţie a fost „Asta nu se întâmplă aievea! Asta nu mi se poate întâmpla MIE!” A urmat „Pe bune? Chiar l-am picat??!!” „Şi totuşi l-am picat…” „Chiar l-am picat…” „Şi acum?? Ce fac acum??!!”

Am ieşit din sală fără să văd nimic în jurul meu, fără să aud nimic, fără să… simt nimic. De parcă îmi dădusem shut down la întreg sistemul. Ca să nu doară. Adevărul e că nici măcar nu am știut cum să reacționez.

Am pornit nevrotic pe străduţe lăturalnice, să mă plimb fără o direcţie anume. Prin frig. Prin ploaie. Lacrimi au început să curgă şiroaie pe obrajii-mi îngheţaţi. Şi am început să simt. O durere acută m-a învăluit, şi simţeam cum nu pot să respir, iar pieptul mi se contracta. Şi nu, nu erau semnele vreunui atac de cord, ci doar durerea unei mari dezamăgiri.

Gândind acum la rece (sau, mai bine zis, la semi rece, pentru că încă mai există reminescenţe în mine legat de acest eveniment), era doar un examen. Unul pe care pot să îl dau din nou. Unul pe care îl voi da din nou. Foarte curând.

Ceea ce m-a durut atât de tare este că acea nereuşită mi-a afectat imaginea de sine. Imaginea pe care o aveam eu despre mine. Mi-a scuturat temeinic ceea ce gândeam eu despre mine.  Despre capacităţile mele, despre abilităţile mele. Nu a afectat cine sunt eu cu adevărat, ci doar imaginea mea despre mine. Şi totuşi, a durut atât de tare. Pentru că am lăsat ca un singur eveniment negativ (cel puţin aparent, deoarece în esenţă mi-a adus multe învăţăminte) să mă facă să mă îndoiesc de mine. De ceea ce ştiu, de ceea ce pot să fac.

Ştii, obişnuiam să trec peste nereuşitele mai mari sau mai mici cu care m-am intersectat, să le pun sub covor şi să nu mă gândesc la ele sub nicio formă. Şi nu îmi dădeam voie să le simt. Să mă doară. Le ascundeam cu grijă în ungherele minţii, crezând că astfel nu mă afectează. Singura problemă e că, în timp, s-au tot adunat. Şi dădeau pe dinafară. Iar când nu a mai fost loc, au ieşit toate la suprafaţă.

E ceea ce mi s-a întâmplat acum. Fiind în acea stare de dezamăgire, au început să mi se perinde prin minte toate acele momente în care am eşuat, într-un fel sau altul, în care am simţit că nu sunt suficient de bună, că nu sunt în stare să fac un anumit lucru, momentele în care am renunţat să fac ceva pentru a nu greşi, pentru a nu dezamăgi (pe mine sau pe ceilalţi). E foarte interesant cum mintea ne furnizează acele informaţii, acele amintiri în acord cu ceea ce simţim şi gândim despre noi în acel moment.

Da, una din lecţiile acestui eveniment e tocmai asta – să trec prin şi nu peste un eşec. Să îl las să îmi cuprindă fiinţa, dacă asta e necesar, să îl las să mă doară. Să îl simt profund în minte şi în suflet pentru a putea să merg mai departe fără regrete, fără nicio altă povară pe care să o port cu mine peste ani.

Şi… să îmi asum. Să îmi asum nereuşita. Să îmi asum lipsa de unei pregătiri suficiente. Lipsa unui autocontrol mai bun al emoţiilor. Să îmi asum că, uneori, mai şi greşesc. Sau nu ies prima. Sau lucrurile nu ies aşa cum vreau eu. Aşa cum le-am planificat.

Şi să mă iert. Să fiu blândă cu mine. Să îmi arăt aceeaşi bunăvoinţă şi iubire şi alinare aşa cum ofer aceste lucruri şi celorlalţi. Să mi le ofer mie. Să nu aştept să vină cineva din exterior să mă aline. Să o fac eu. Cu blândeţe şi cu iubire. Fără să mă judec, fără să mă desconsider.

Şi să o iau de la capăt. Întotdeauna există un nou început. Pentru orice.

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.