Am și eu o viață a mea?

– Do you have a life, too? Beside me and your kid, he said.

(- Ai și tu o viață a ta? Înafară de mine și de copilul tău?, m-a întrebat.)

 

Am??!! Chiar am??!! Nu ”ar trebui” să se învârtă totul în jurul copiilor din momentul în care vin pe lume? Nu așa suntem condiționați de către societate/ părinți/ lume? Nu așa face toată lumea?

Da, dintotdeauna am fost o rebelă, recunosc. M-am răsculat mereu împotriva cutumelor și a aberațiilor perpetuate din generație în generație doar pentru că așa am fost învățați să facem. Întotdeauna am pus sub semnul îndoielii obiceiurile adânc înrădăcinate în memoria colectivă a societății.  Iar asta m-a dus cumva spre a fi privită într-un anume fel de către ceilalți. Și prin urmare, am preferat să-mi fiu propria companie, uneori. Sau să îmi aleg cu foarte mare grijă oamenii în preajma cărora îmi petrec timpul. Un fel de ”outlaw”, dacă vrei.

Și chiar dacă alegerile mele de multe ori diferă radical față de ce ar alege majoritatea, alegeri pe care mi le asum în totalitate, tot mă mai confrunt uneori cu sentimentul de vină. Că ”ar trebui” și ”poate ar fi fost mai bine”.

Oare de ce încă se așteaptă de la noi – femei, mame – să ne sacrificăm până în pânzele albe și dincolo de ele, pentru a le oferi copiilor noștri totul? Să facem totul pentru ei și prin ei? Unde suntem noi în toată ecuația asta?

Mi se pare că se așteaptă de la noi ca, după ce avem copii, să dispărem pur și simplu ca individualități și să trăim exlcusiv pentru copiii noștri. Pentru ei și prin ei. Dar oare, pe ei, pe copiii noștri, i-a întrebat cineva dacă ei își doresc asta de la noi??

Poate am înțeles noi totul pe dos. Toată treaba asta cu martiriul și cu sacrificiul poate e în van. Poate copiii noștri doar vor ca noi să fim fericiți și să le fim alături, învăluindu-i în iubire. Iar toate celelalte lucruri să le facem împreună. Pentru că așa învață și ei despre viață.

Tot ce pot să spun e că eu sunt un astfel de copil. Un copil care tot ce și-a dorit a fost să își vadă mama fericită. Atât. Doar să o văd zâmbind și că îi e bine. Să nu-i mai fie greu. Dar n-a fost așa. Vremurile, mentalitățile, gura lumii, whatever. Ideea e că nu a fost așa. Și, în mod inevitabil, noi preluăm de la părinții noștri felul de a fi și de a privi viața. Asta până în momentul în care suntem suficient de mari pentru a ne schimba, pentru a ne forma propriile păreri și propriu sistem de credințe.

Iar asta fac acum. Mă schimb. Mă schimb în fiecare zi. Puțin câte puțin. Apoi cad iar în capcana vechilor tipare și mă surprind făcând și spunând lucruri care nu îmi aparțin, lucruri pe care le-am preluat de la generațiile anterioare. Și mă opresc. Trag o tură de plâns de frustrare și oarecare dezamăgire că iar s-a întâmplat, apoi o iau de la capăt. Din nou și din nou. Știu, pare o muncă sisifică, însă cu timpul noile credințe și comportamente sunt integrate și se cimentează în cine sunt.

”Viața e grea. Viața e o luptă.” Așa mi s-a tot repetat mulți ani la rând. Dar ghici ce? Am descoperit că se poate și altfel. Și e muuuuuuuult mai plăcut. Nu e întotdeauna mai ușor, dar e mult mai frumos, mai plin de zâmbete, și de bucurie.

Citeam deunăzi dintr-o carte – ”Cum să creștem copii siguri pe ei într-o lume nesigură”, la care copilul meu minunat zice: ”Dar nu e adevărat, mami, lumea asta nu e nesigură. E o lume sigură și frumoasă.” Îți mulțumesc, copile! Înseamnă că am reușit. Am reușit să îți insuflu ideea că viața e frumoasă, că merită trăită din plin, cu toate experiențele ce îți sunt așternute în cale. Da, Viața e frumoasă! Viața e minunată! Viața e bucurie!

Deci, unde sunt eu în toată ecuația asta? Chiar aici. Scriind acest articol. Făcându-mi timp și pentru mine. Ori de câte ori este posibil. Având grijă de mine, și nu doar prin faptul că mă răsfăț cu o rochie nouă sau o carte bună, ci având grijă de sufletul meu, stând cu mine și cu emoțiile mele, onorându-mi nevoile inimii, minții și ale trupului. Alocându-mi timp pentru mine, pentru a sta cu mine pur și simplu pentru a mă asculta. Pentru a mă simți.

Pentru că doar dacă ai grijă de tine și ești ”plin”, poți să dai și celorlalți din preaplinul tău. Când tu ești bine cu tine, automat ești bine și cu ceilalți. Când te iubești și ai grijă de tine, îi iubești și poți să ai grijă și de ceilalți. Pentru că oricât de mult aș dori să îți dau un măr, dacă nu am acel măr, e în zadar, nu am cum să ți-l dau.

Și, pentru că i-am spus copilului meu că eu cred că, de fapt, copiii sunt cei care își aleg părinții când vin pe lume, închei că un lucru absolut minunat pe care mi l-a spus recent:

”Mami, să știi că am făcut o alegere bună când te-am ales să fii mămica mea.”

Viață, mă înclin!

 

You may also like...

12 Responses

  1. Super! Nu sunt mamă, dar sunt femeie și copilul mamei, și îți spun sincer, că indiferent câte mi-a oferit, nu s-au comparat cu momentele când am vazut-o zâmbind și fiind fericită!

  2. Oana M spune:

    Emotionant de-a dreptul. Mi-au plăcut super mult cuvintele tale. Mă bucur că ești o așa mama si că ai un copil atât de bun.

  3. Razvan spune:

    Mi-a placut textul, m-a emotionat. 🙂

  4. Diana spune:

    Foarte fain și emoționant ce ai scris. Căldura de mamă radiază prin fiecare cuvânt.

  5. Izabella spune:

    Wow! Sunt mandra de tine!

  6. Oana spune:

    Fata mea (4ani) este tare vesela, plina de viata, iubitoare si expansiva. Sunt binecuvantata sa am asa copil dar sunt sigura ca in mare parte este si „munca” mea de a-i arata ce FRUMOASA este viata si tot ceea ce este in ea. Frumos articol!

    • Camelia spune:

      Cu siguranță se simte influența ta ca mamă și ca model, deoarece copiii preiau ceea ce văd la noi și nu ceea ce le spunem. Mulțumesc frumos de comentariu și pentru că ai împărtășit cu mine o bucată din tine, Oana! Te îmbrățișez cu drag! 💖

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.