Mulțumesc, dar nu, mulțumesc! (Manifest)

”Ești media celor 5 oameni cu care îți petreci cel mai mult timp.” spunea Jim Rohn.

Așa să fie, oare?

Personal, am ajuns la concluzia că da. Pe testate. Aflându-mă în contexte diferite, petrecând timp în locații diferite, în grupuri sociale diferite. Prin contrast.

Și îmi cer iertare încă de la început dacă cineva se va simți în vreun fel ofensat de ceea ce urmează să spun. Îmi cer iertare. Departe de mine acest gând.

Și vă iubesc pe toți din toată inima. I really do. Vă iubesc și vă voi iubi mereu și vă voi păstra în inimă mereu.

Da, suntem media celor 5 sau 4 sau 2 oameni cu care ne petrecem majoritatea timpului. Pentru că acei oameni (împreună cu tine, desigur) creează mediul în care trăiești. Și nu e neapărat necesar ca cele 5 persoane să fie prezente fizic în viața ta. Poate fi vorba și despre un mentor sau o persoană a cărei activitate sau parcurs îl urmărești.

Dar hai să vorbesc la persoana întâi, pentru că ceea ce își povestesc e o experiență personală.

Așadar, acea mână de oameni (de 5, 3 sau 1) cu care îmi petrec timpul îmi creează mediul, dă startul și stabilește cursul discuțiilor. Care pot fi pozitive sau negative. De susținere și încurajare sau nu. Creează mediul de creștere pentru mine și pentru ei. Sau nu. Stabilește nivelul discuțiilor și creează vibrația grupului.

Da, și eu am un cuvânt de spus și un aport de adus la co-crearea vibrației grupului și de asta e atât de important ca toți cei implicați să meargă în aceeași direcție, să fie pe aceeași frecvență, pe aceeași lungime de undă.

De asta e important să te situezi într-un grup cu care împărtășești valori comune, viziuni similare, dorințe și năzuințe care duc în aceeași direcție.

Da, și contrastul e important, însă e necesară multă grijă pentru că e așa de ușor să mergi în direcția grupului și să te abați de pe drumul tău. Uneori pentru simplul motiv că tu ești unul, iar ei sunt mai mulți, iar sinergia grupului face diferența.

Și, da, sunt media celor 5 oameni cu care îmi petrec cel mai mult timp. Și am putut simți asta atât de contrastant vara asta.

Am avut ocazia să testez pe propria-mi piele asta. Și să văd diferența. Pentru că mai apoi să pot să aleg. Să aleg unde vreau să fiu. Și care mediu consider că e potrivit pentru mine.

Și totuși e greu. Părăsirea unui grup din care ai făcut parte o bună bucată de vreme, e grea. Cel puțin pentru mine. Pentru că nu vreau să se supere, pentru că mă simt cumva legată de acel grup, pentru că îmi doresc ca ei să știe că nu e nimic în neregulă cu ei (din contră, sunt oameni absolut minunați așa cum sunt) și că îi iubesc la fel de mult ca întotdeauna. Poate chiar mai mult. Pentru că acum îi pot privi prin ochii iubirii. Pentru că acum nu am nicio pretenție de la ei să îmi umple golurile din mine pe care nu știam sau nu puteam să le umplu până acum. Pentru că nu mai am așteptarea ca ei să fie sau să se comporte într-un anume fel. Așa cum sunt și cum se comportă e absolut perfect și le ofer spațiu pentru ca ei să poată fi așa.

În plus, cred că mi-ar plăcea ca și ei să știe că nu e nimic în neregulă nici cu mine. Nu am luat-o razna (cel puțin în accepțiunea standard a cuvântului 🙂 ) și nici nu mi-am pierdut din simțuri sau simțiri. Sau din respectul pentru ei.

Pur și simplu, m-am schimbat. Și schimbarea asta are urmări. Are prețul ei. Pe care sunt dispusă să îl plătesc. Iar, pe de altă parte, această schimbare, această metamorfoză prin care trec, are și beneficii care sunt dincolo de orice m-aș fi putut eu gândi că poate aduce o astfel de schimbare.

Și dacă e necesar să mă ”extrag” dintr-un grup pentru a-mi continua drumul, o voi face. Am mai făcut-o deja din unele grupuri. Cu inima îndoită uneori și cu ochii plini de lacrimi și de frustrarea de a nu fi înțeleasă, dar am făcut-o.

Da, vă iubesc la fel de mult, dar NU, mulțumesc! Vă mulțumesc pentru grijă și preocupare, pentru încercările de a… cum să zic… de a mă aduce pe calea cea bună, pentru că ați împărtășit cu mine viziunea voastră asupra felului în care ar trebui trăită viața și asupra felului în care o femeie de vârsta și statutul meu ar trebui să se comporte.

            Mulțumesc, dar NU, mulțumesc! Am decis că EU știu cel mai bine ce e potrivit pentru mine. Am decis că EU știu cel mai bine ce îmi doresc. Am decis că EU știu cel mai bine ce îmi face inima să cânte și ce îmi dă aripi. Și ce mă face să zâmbesc. Sau să râd din tot sufletul. Sau ce mă face fericită.

            Știi, uneori e dificil să îți menții stima de sine și imaginea pozitivă pe care o ai despre tine când mesajele pe care le primești din exterior sunt negative, că hainele stau nu știu cum pe tine, că tu nu știi ce e bun și sănătos, că părul își stă nu știu cum și că arată într-un anume fel nepotrivit. (PS: Avertizare! Do NOT mess with my hair! Îmi iubesc așa mult părul meu nărăvaș, și colorat și VIU, încât nu voi permite nimănui să se ia de părul meu!).

Și totuși eu am reușit. Și reușesc din nou și din nou. Să continui să mă uit în oglindă la mine și să zâmbesc a mulțumire și recunoștință.

Cu puțin timp în urmă, îmi spunea o persoană dragă mie, o rudă apropiată: ”Știi, ești așa slabă și arăți rău. Anul trecut arătai mai a doamnă.”

Mai are rost să îți spun că am încercat să îi explic că niciodată în viața mea nu m-am simțit atât de bine, de vie, de sănătoasă. Că la cei 1,59 cm pe care îi măsor, cele 50 kg pe care le cântăresc sunt optime pentru viața pe care o duc. Că sunt atentă la ceea ce mănânc și fac alegeri din ce în ce mai bune din punct de vedere culinar. Că niciodată până acum nu m-am simțit atât de ușoară și de plină de energie. Că nu iau medicamente (decât foarte rar), că fac mișcare, că mă hidratez corespunzător.

Totul a trecut pe lângă urechi. De fapt, nici măcar nu a intrat pe o ureche și să iasă pe cealaltă.

Pentru că fiecare își are propriul etalon de frumusețe și să încercăm să ne încadrăm în etalonul altcuiva e nebunie curată, din punctul meu de vedere.

Iar în această etapă a vieții mele, nu simt nevoia niciunei validări exterioare cu privire la cât sunt de frumoasă sau nu, la cât sunt de atrăgătoare sau nu, de inteligentă sau nu. Mă simt bine cu mine însămi și asta e tot ce contează. Mă iubesc așa cum sunt, cu bune și rele, și tind cât de mult posibil să fiu cea mai bună versiune a mea. Așa cum văd EU această versiune în acest moment.

Și, între noi fie vorba, în gândul meu jubilam la auzul acestor cuvinte, pentru că asta înseamnă că ceea ce fac, alegerile mele, schimbările pe care le fac, se văd! Rezultatele felului în care trăiesc și mănânc și am grijă de mine și iubesc, se văd! De la an la an.

Așa că, mulțumesc, dar NU, mulțumesc! Știu că mă iubiți, însă viziunile noastre legate de ce e bine, ce e sănătos, ori frumos, nu coincid. Și am decis să îmi urmez propriul sistem de referințe în acest sens. Pentru simplul motiv că EU sunt cea care trăiește viața mea.

Deunăzi îmi scria o mult mai mult decât prietenă: ”Mă uitam acum peste pozele tale, din trecut în comparație cu cele mai recente. Te provoc s-o faci și tu ca să vezi schimbarea ta, e așa de evidentă! Te transformi, crești, te întorci spre tine și îți pui aripi. Ce frumoasă ești! Și așa curajoasă să scrii despre tine și experiențele tale! Ești o adevărată zână!”.

Îți mulțumesc om frumos pentru cuvintele tale. Îți mulțumesc, chiqui de mi corzazón, pentru prietenia ta de-a lungul timpului. Știu că ai vorbit serios. Și îți mulțumesc pentru reminder.

Uneori cu toții avem nevoie de astfel de oameni minunați în jurul nostru, care să ne amintească cine suntem cu adevărat. Care să ne țină sus oglinda pentru ca noi să ne vedem. Așa cum suntem. Oameni speciali în care putem să ne oglindim în acele momente când nu ne vedem singuri. Și mă simt atât de binecuvântată să am astfel de oameni în jurul meu.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc pentru oamenii care m-au văzut când eu nu puteam să o fac pentru că ceea ce simțeam în acel moment era prea dureros. Oameni care, de-a lungul timpului, mi-au împrumutat lentila lor prin care văd ei lumea și mă văd pe mine. Oameni care au crezut în mine atunci când eu uitam să o fac. Oameni care au văzut în mine acea scânteie a bucuriei când eu încă o căutam. Oameni care m-au ținut de mână (fizic și metaforic) când mă simțeam deznădăjduită.

Da, sunt și astfel de oameni în viața mea. Și sunt la fel de recunoscătoare, și îmi aduce extrem de multă bucurie, și când pot să fac eu asta pentru altcineva. Când acea persoană poate să se vadă prin ochii mei, când pot să îi fiu și eu oglindă pentru a se vedea. Pentru a vedea ce văd și eu în el/ea. Pentru a vedea cine este cu adevărat.

Vă iubesc pe toți la fel de mult. Însă e timpul să îmi aleg mediul.

            Cu recunoștință și iubire, vă îmbrățișez!

  

 

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.