Miracolul meu de Crăciun

Totul era pregătit. Toate lucrurile era așezate frumos pe masă, fiind necesar doar să le pun în rucsac. Făcusem rezervarea pentru autobus în urmă cu două zile și eram sigură că toate vor merge conform planului.

Așa că mi-am început dimineața bifând de pe listă ceea ce planificasem pentru acea zi.

Orele 11:00. Eram în autogară, așteptând un microbus care îmi aducea acte pe care urma să le traduc în perioada dintre sărbători.

Dintr-o dată sună telefonul. ”Alo, da?” ”Bună ziua. De la firma de transport X vă sun. Aveți o rezervare de la 15:30 pe ruta Baia Mare – Câmpeni. Din păcate, autobusul circulă azi doar până la Cluj. Îmi pare rău.”

”Cum?”, am reușit să scot un semi sunet abia șoptit. ”Cum nu circulă? Am făcut rezervarea acum două zile, iar operatorul m-a asigurat că autobusul circulă în 24 decembrie.”

”Ne pare rău, probabil nu a știut. O zi bună.”

M-am uitat încremenită la telefonul care acum suna ocupat, vocea de la capătul firului dispărând în neant, lăsându-mă buimacă, privind în gol.

Știi sentimentul acela că toată lumea ta se scutură din temelii și se prăbușește într-un zgomot infernal de pulbere și scrum? Exact asta am simțit eu. Că întreaga mea lume se prăbușește într-o fracțiune de secundă. Cerul mi s-a întunecat, pământul s-a deschis, iar eu am alunecat fără drept de apel în hăul disperării. Nu aveam să ajung la fiul meu de Crăciun.

Prin minte mi se perindau imagini cu copilul meu care mă aștepta acasă de Crăciun. Îi puteam vedea fețișoara dezamăgită și puteam să îi simt durerea din suflețelul lui inocent pentru că mami nu a reușit să ajungă la el de Crăciun.

Am izbucnit într-un plâns nevrotic, disperat, întrerupt pe alocuri de sughițuri înecăcioase. M-am retras pe un peron cu mai puțină lume pentru a-mi lăsa lacrimile să șiroiască în voie.

Mă simțeam prinsă, prizonieră în autogară, așteptând un microbus, când, de fapt, tot ce îmi doream era să o iau la goană spre fiul meu (și având în vedere că distanța de unde eram eu și unde se afla el, e de 270 km, mi-ar fi luat ceva vreme să ajung, însă în acele momente părea că nu contează).

Mi-am șters cu ciudă lacrimile, mi-am suflat nasul și am împins toată durerea înapoi de unde venise – în străfundul sufletului. Nu voiam să o simt. O negam și o renegam și mi-aș fi dorit să dispară pentru totdeauna, iar eu să mă trezesc și să îmi dau seama că fusese doar un vis urât.

Microbusul a ajuns, mi-am luat actele și am început să caut frenetic alte variante de transport.

Sun înapoi la firma de transport. ”Alt autobus până la Cluj la ce oră mai este?” Cu speranța că măcar dacă ajung în timp util în Cluj, pot să ies la autostop sau ceva (eu care în viața mea nu am făcut autostopul și în alte circumstanțe nici nu m-aș încumeta să fac).

”Nu mai avem niciun alt autobus azi, doar cel de 15.30.”

”Ok. Păstrez rezervarea până la Cluj. Mulțumesc.”

Aș mai fi avut o variantă Cluj – Câmpeni, cu plecare la orele 16:00 din Cluj. Doar că eu puteam pleca din Baia Mare numai la 15.30 și e un drum de 3 ore. Sau puteam lua un taxi Baia Mare – Cluj. În acele momente nu mă interesa cât costă, cu ce merg, tot ce îmi doream era să ajung la copil.

Sunând la cealaltă firmă de transport pentru a verifica dacă circula mașina Cluj – Câmpeni de la orele 16:00, mi s-a spus că nu circulă.

Deci a căzut și această variantă.

Un nou val de disperare m-a cuprins, scuturându-mă din toate încheieturile.

Am reușit (habar nu am cum, pentru că nu îmi amintesc secvcența aceea de timp – rulam pe pilot automat) să urc într-un taxi și să ajung acasă.

M-am descălțat și m-am prăbușit lângă pat, plângând în hohote.

”Ce s-a întâmplat?”

”Nu am cu ce să ajung la copilul meu azi. Și i-am promis că voi fi cu el de Crăciun.”

”Îmi pare rău. Chiar îmi pare rău.”

Și m-a cuprins în brațe, strângându-mă la piept și mângâindu-mă ușor pe păr.

”Știi, nu e niciun alt loc din lumea asta unde aș prefera să fiu de Crăciun, decât cu fiul meu.”

”Da, știu. Dacă mașina era ok, te-aș fi dus eu.”

Un nou puseu de lacrimi.

”Trebuie să ies să mă plimb. Simt că nu am aer.”

”Ok.”

M-am încălțat în pripă și am ieșit plângând din casă.

Lacrimile îmi șiroiau pe obraji, în timp ce mă războiam în sinea mea cu Dumnezeu.

Și tot ce îmi venea în minte erau versurile unei melodii: ”Exact așa cum trebuia să fie.”

Ușor, ușor, am reușit să îmi reglez respirația și să ”mă predau”. Lucrurile sunt întotdeauna așa cum trebuie să fie. Întotdeauna. Chiar dacă nu ne place, chiar dacă în acele momente doare.

Am respirat profund, în timp ce mă plimbam fără vreo țintă pe stradă. Am intrat într-un magazin și am cumpărat pâine și mănuși pentru că îmi înghețaseră mâinile. Și creioane colorate și carioci pentru fiul meu.

M-am mai liniștit puțin. Simțeam că ”trebuie” să fac ceva, orice, să mișc lucrurile, să dau pumni, să mișc munți, să mă zbat și să mă agit.

Însă efectiv nu mai aveam forță să fac asta. Așa că am continuat să respir. Și să mă plimb.

Cineva îmi scrie ”Ai încercat la bla bla car? Sau pe grupul acesta sau celălalt?”

Primul semn. Oameni binevoitori. Oameni bine intenționați care voiau să mă ajute.

Am zâmbit și am simțit cum sângele începe să-mi curgă din nou prin vene.

Da, voi fi lângă copilul meu de Crăciun. Încă nu știu cum, când, însă voi fi lângă el! Și am simțit că așa va fi.

În spațiul dintre gânduri, am avut o tresărire. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe verișoara mea.

”Hey, scuze că te deranjez azi. Nu știi pe cineva care are drum din Cluj spre Câmpeni azi? Tocmai m-au anunțat că autobusul nu circulă și tot ce vreau e să fiu lângă copilul meu de Crăciun.”

”Măi, nu știu, întreb pe grup, printre prietenii mei. La ce oră ajungi în Cluj?”

”În jur de 18.30.”

”Ok. Te sun când aflu ceva.”

Nu ”dacă”, ci ”când”. Al doilea semn.

După ce am vorbit cu ea, am mai sunat și am mai găsisem pe cineva care ar fi putut veni până în Cluj după mine.

A revenit verișoara mea în mai puțin de jumătate de oră cu răspunsul. ”Uite, am găsit. Îl cheamă Mihai și merge după sora lui la Cluj și cam pe la 6.30 vor porni înapoi spre Câmpeni.”

”E perfect.”

Am simțit că aceea e calea. Am răsuflat ușurată. Și, plină de recunoștință, mi-am ridicat privirea spre cer. ”Mulțumesc!”

M-am întors acasă și am împachetat totul pentru drum.

”Alo? Hey, am rezolvat. Plec cu autobusul de 15:30.”

”Ok. Eu am ieșit. Drum bun să ai.”

”Um… Mi-ar plăcea să te mai văd înainte să plec.”

”Ok. Vrei cafea?”

”Da, te rog.”

”Ok. Îți iau și vin.”

Mulțumesc de cafea și de tot traseul adițional parcurs pentru a-mi aduce cafeaua. Și pentru discuție, chiar dacă atunci nu prea mi-a plăcut. I love you!

            Totul a decurs lin. În Cluj, Mihai m-a sunat și a venit să mă ia din autogară.

Un tânăr de 20 și un pic de ani, stăpân pe el, încrezător. Mi-a plăcut mult de el. Cel mai mult mi-a plăcut că știa foarte bine ce voia, ce are de făcut, cum, când. Părea atât de sigur pe el și pe viața lui. Mi s-a părut surprinzător acest lucru pentru un tânăr de 20 de ani. În plus, e un șofer foarte bun și calm. Și foarte amabil. Iar sora lui e o persoană caldă și feminină. Și sensibilă, însă cu aceeași stăpânire și siguranță de sine. Tinerii ăștia frumoși! Cine zicea că nu există?

Știi, dacă mi-ar fi spus cineva acum ceva vreme că voi merge de bună voie cu un necunoscut cu mașina, i-aș fi râs în nas. ”Cine, eu? Never!”

Însă, uneori e nevoie doar să credem cu tărie că ceea ce ne dorim este posibil. Să simțim că e posibil. Și să avem încredere că lucrurile se așează așa cum e cel mai bine pentru noi. Și să credem în oameni. Am simțit atâta bunătate și bune intenții de la oamenii din jurul meu în Ajun de Crăciun! Poate despre asta e Crăciunul, totuși – despre bunătatea din oameni. Despre faptul că oamenii chiar sunt buni și frumoși și generoși fără a avea nicio altă intenție în spatele gesturilor lor.

Călătoria a fost foarte lină, drumul liber, existând porțiuni de drum unde mașina în care eram era singura mașină de pe șosea. Am trecut pe lângă pâlcuri de colindători, mai tineri sau mai bătrâni, veseli și luminoși. În boxe răsuna muzica de la radio, iar eu începusem încet să mă relaxez.

M-am simțit în perfectă siguranță pe toată durata drumului. Chiar și în autogara din Cluj, unde mai erau doar trei oameni rătăciți în Ajun și niciun autobus la peroane.

Am ajuns mai repede decât preconizasem, iar Mihai m-a dus până la scara blocului și nici măcar nu m-a lăsat să îi plătesc.

Iar revederea cu copilul meu a fost emoționantă și plină de iubire și căldură.

Ce am învățat din toate câte s-au întâmplat în Ajunul de Crăciun?

Să am încredere. În Dumnezeu/ Creator/ Univers, în oameni, în faptul că lucrurile se întâmplă pentru un motiv și că se rezolvă așa cum e cel mai bine pentru noi. Întotdeauna.

Am învățat să las lucrurile să curgă. Să ”mă predau”. Să las lucrurile în mâinile acelei forțe superioare care știe și poate mai bine decât mine.

Și, în același timp, înainte să acționez, să îmi dau voie să simt toată emoția aceea negativă, să-i dau voie să curgă prin mine, chiar dacă în acel moment poate părea copleșitor. Să îi dau voie acelei energii să curgă prin mine, fără a mai încerca să o blochez pentru că doare.

Am învățat să nu acționez din acel loc al disperării și al durerii ci, deși poate părea contraintuitiv, în acele momente să nu fac nimic. Să nu acționez înafară. Ci înăuntru. Înăuntrul meu. Și să respir. Profund. Din nou și din nou până ce energia aceea negativă începe să se dispiseze. Pentru că, din momentul în care am acceptat ceea ce se întâmpla, am deblocat fluxul energetic. Și am putut să simt și să gândesc din nou, orientată spre a găsi o soluție.

Iar după ce am reușit să nu mai opun rezistență la ceea ce se întâmpla, am avut un moment de inspirație. Un impuls, un imbold pe care l-am urmat și care, în cele din urmă, m-a condus spre soluția cea mai bună pentru mine.

Și să am încredere în ceea ce simt. Pentru că am simțit că voi fi cu copilul meu de Crăciun. Chiar dacă în afară toate indicau contrarul, chiar dacă nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum voi face asta, știam în adâncul sufletului că vom fi împreună de Crăciun. Și așa a fost. J

Vă mulțumesc, tuturor!

Și mă înclin în fața măiestriei și măreției Universului!

          

You may also like...

2 Responses

  1. Leo Burtisan spune:

    Întotdeauna…eu am ÎNCREDERE în ceea ce TREBUIE să fie…și ÎNTOTDEAUNA ce este mai BUN pentru mine se și ÎNTÂMPLĂ!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.