O altă zi, un alt oraş

M-am trezit cu zâmbetul pe buze, în timp ce braţele tale mă cuprindeau de jur împrejur. Te-am privit cu drag, iar inima mi s-a umplut de iubire. Iubire de tine, iubire de mine, de noi. Iubire de iubire. Şi de viaţă.

Ne-am hârjonit printre aşternuturile proaspăt spălate şi mi-ai şoptit în ureche lucruri ce vor rămâne doar între noi. J Am roşit uşor şi ţi-am zâmbit cu subînţeles.

Am luat micul dejun şi am băut cafeaua proaspăt făcută de tine.

– Hai să mergem la Satu Mare, am zis.

– Hai.

A fost un pic de cursă nebună pentru a ajunge la timp la microbus. Începând cu operatorul de taxi ce nu a răspuns, cu taxiul care a plecat chiar din faţa noastră, la slalomul printre maşini în trafic. Însă am ajuns cu 5 minute înainte de ora de plecare şi am reuşit să ne „îmbarcăm”.

Drumul Baia Mare – Satu Mare este unul foarte frumos, din punctul meu de vedere. Cu vedere amplă, deschisă. Discul soarelui se vedea atât de bine şi de frumos de după perdeaua de nori şi îşi trimitea razele ca o pânză de lumină pe pământ.

Am ajuns şi am decis că avem nevoie de un pic de spaţiu personal, aşa că fiecare a mers în treaba lui.

Eu am intrat într-un magazin de electrocasnice, în căutarea unui laptop, iar apoi am pornit la pas prin Satu Mare.

În mintea mea nu exista un traseu bine definit pe care să-l urmez pentru a ajunge în centru. De fapt, habar nu aveam pe unde trebuia să merg pentru a ajunge în centru. Tot ce ştiam e că mă simt în siguranţă. Mă simţeam în siguranţă să explorez, să mă las ghidată.

Ah, am uitat să menţionez! Eram complet fără bani cash, aşa că să iau un taxi sau orice altceva era complet exclus, fiind nevoie să mă desccurc on my own de data asta.

Aşadar că am decis să îmi folosesc busola internă. Stânga, dreapta, faţă, traversez. Uite, am mai trecut pe aici. Îmi amintesc această clădire. Da! Lângă acest restaurant am făcut glume într-una din dăţile trecute când am fost împreună în Satu Mare.

Şi, pe nesimţite, eram deja în centrul oraşului. Dacă mă întrebi acum pe ce rută am mers, nu aş putea să îţi spun. Habar nu am. Mi-am urmat doar intuiţia, iar reperele, amintirile s-au pus toate la treabă pentru ca eu să ajung la destinaţie. E uimitor cum totul s-a pus în mişcare şi au colaborat pentru binele meu. Ştii că asta face şi Universul pentru noi, nu? Ne ghidează, pas cu pas, pentru a ajunge acolo unde e să fim. Nu neapărat unde vrem să fim, ci unde e nevoie să fim.

Aşadar, traseul meu a fost unul pur intuitiv. M-am gândit să o iau la stânga, la un moment dat pe traseu, pentru că m-am gândit că ar fi mişto să stau în parc.

Însă, am simţit să o iau la dreapta. Observi diferenţa, nu?

Căutam un bancomat de la o anumită bancă şi am simţit să nu îl întreb pe tânărul care tocmai ieşea din magazinul din faţa mea. După alţi doi paşi, am simţit să îl întreb pe domnul care se îndrepta spre maşină dacă este un astfel de bancomat prin zonă. Mi-a răspuns politicos că nu ştie, iar în secunda doi şi-a scos telefonul şi a căutat pe Google Maps şi mi-a indicat încotro să merg. Iar peste 100 de metri am găsit bancomatul. Pur şi simplu pentru că am simţit să merg în dreapta şi mi-am ascultat impulsul.

M-am îndreptat apoi spre parc şi m-am aşezat pe o bancă. Te-am sunat şi am decis să ne întâlnim un pic mai târziu. Aşa că am rămas aşezată pe bancă, privind trecătorii şi simţind pulsul aşezat al oraşului în weekend.

La un moment dat mă întreabă o voce masculină:

„Pot să stau pe banca alăturată?”

„Desigur, e spaţiu public. Puteţi sta unde doriţi.”

Eram puţin în defensivă pentru că, you know, o femeie singură, simpatică 😊, pe o bancă retrasă din parc. Creierul meu intrase în modul de alertă şi îmi transmitea mesajul să plec, ţesând de zor scenarii văzute prin filme, cu femei răpite în plină zi.

Însă ceva îmi spunea să mai stau. Şi am stat.

Bărbatul de pe banca din dreapta mea a încropit trei cuvinte, ca un fel de început de conversaţie. M-a întrebat dacă sunt din Satu Mare şi aflând că nu, ce părere am despre sătmăreni.

Discuţia a fost foarte lejeră, deşi nu pot să neg că mă simţeam oarecum straniu să stau de vorbă cu un necunoscut.

A încercat să îmi spună lucruri despre viaţa lui, însă am simţit aşa o mare încărcătură emoţională negativă şi o mare durere (şi un strop de nebunie, recunosc) în spatele cuvintelor ce ieşeau din gura lui, aşa că m-am ţinut la distanţă şi nu am continuat firul poveştii. Şi tot timpul am fost foarte atentă la felul în care mă simţeam.

Am aflat lucruri interesante despre oraş şi despre un bloc rotund simbolic pentru oraş.

Apoi a trecut o maşină, având ca număr de înmatriculare numele tău, şi am ştiut că acela e momentul să plec. Era primul număr de înmatriculare pe care îl observam de când m-am aşezat pe bancă. Iar eu nu mai cred de mult în coincidenţe.

Aşa că m-am ridicat, am spus rapid „la revedere” şi am plecat. Am ales tot pe simţite un taxi şi s-a dovedit a fi o alegere foarte bună. O doamnă taximetrist cu care am avut o discuţie foarte bună şi familiară.

Iar acum stau în cafenea, savurând o cafea de specialitate absolut delicioasă, scriind.

Toată experienţa aceasta pe cont propriu m-a ajutat, încă o dată, să am încredere în mine, în instinctele mele, în intuiţia mea. Mi-a adus noi dovezi că pot să mă descurc în orice situaţie, pot să mă încred în mine, în ceea ce simt, în capacităţile şi abilităţile mele.

Mulţumesc, Satu Mare!

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.