La o respirație distanță

Mărturisesc că mi se pare fascinant să ascult respirația persoanelor pe care le iubesc. Pur și simplu să stau și să ascult aerul cum intră și iese din plămâni. În special când ei dorm și totul e liniște. În jur. În ei. În mine.

Pot petrece minute în șir privindu-te și ascultând fascinată cum respiri.

Pe tine, copilul meu iubit, în timp ce îți veghez somnul cel dulce dimineața devreme. Iubesc să îți privesc pieptul firav cum urcă și coboară în ritmul respirației. Iubesc să îți privesc chipul plăpând atât de liniștit și relaxat.

Iubesc să te privesc când visezi, iar mânuțele tale mă caută pe pipăite, iar când mă găsesc, fețișoara ta se destinde instant și respirația îți devine iar ritmică. Te simți iar în siguranță. Și adormi ușor la loc.

Pe tine, bărbat al meu. Și îți voi spune ”al meu” doar în scop beletristic, pentru că tu nu ești al meu. Tu nu aparții nimănui. Ești liber și neîmblânzit. Iar ăsta e unul din lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la tine.

Da, iubesc să te privesc dimineața. Să îți observ liniile fine de pe frunte cum se adâncesc ușor în timp ce te afli pe tărâmul viselor. Iubesc să îți observ nările lărgindu-se pentru a inspira profund. Iubesc liniștea din spatele ochilor închiși și lipsa oricărui zbucium interior.

Iubesc să îți privesc pieptul masculin în timpul inspirației, când plămânii ți se umplu cu aer și asta îți dă o notă de măreție.

Doamne, cât iubesc cadența respirațiilor tale netulburate dimineața! Îmi vorbește despre liniștea din tine. Și din mine. De spațiul dintre noi. Și, în același timp, de apropierea și conexiunea care există între noi.

 

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.