Pe-o bancă pe-un peron într-o gară oarecare

”Hey, ce faci, vii la o plimbare?”

”Ok. Sunt în zonă. Coboară”.

Și am pornit la pas prin oraș. Doi oameni mergând agale, fără o țintă anume, adulmecând orașul și privind oamenii. Și norii.

Am mers așa o vreme, printre oamenii grăbiți și absenți, vorbind despre lume și despre stele, așa cum facem de obicei.

Ajungând într-un mic părculeț, mi-ai zis: ”Hai cu mine.”

”Unde?”, te-am întrebat nedumerită.

”Ai încredere în mine. Vino cu mine.”

Și te-am urmat, așa cum o fac mai mereu.

Am traversat grăbit și am ajuns… în fața gării. Ai pornit înspre scările ce duceau la liniile ferate și ai început să urci, uitându-te în spate să vezi dacă te urmez. Și te-am urmat.

O dată ajunsă în capul scărilor, mi s-a părut că am intrat într-o cu totul altă lume. Aerul era mai rarefiat, cerul mai albastru. Norii mai pufoși. Era spațiu. Spațiu să respir. Spațiu să fiu.

Cu spatele la mușuroiul de oameni mergând care încotro, am avut impresia că intru în cu totul altă dimensiune. Dintr-o dată, parcă mi s-a oferit o cu totul altă perspectivă. Asupra lumii. Asupra vieții. Una mai calmă, mai light, mai detașată. Și recunosc că îmi place mult mai mult această perspectivă.

Pe  măsură ce mă uitam în zare, simțeam cum mi se relaxează mușchii feței. Și cei din întreg corpul. Simțeam cum revin în corp, după ce ore în șir fusesem doar în minte. Simțeam cum, ușor, ușor, revin în inimă. Și în suflet. Cum redevim eu. Soft. Flowing. Feminine. Vulnerable. Open. Happy.

M-am uitat în ochii tăi, iar tu mi-ai zâmbit. Un zâmbet cald. Amplu. Știai deja ce simt.

Ne-am așezat pe o bancă. Tot cu spatele către lume. Privind spre linia orizontului. Admirând măreția naturii. Pufoșenia norilor. Albastrul cerului. Și liniile de tren ce păreau că pot duce oriunde. Oricând. Părea că totul e posibil. Și totuși nu aveam nevoie de nimic. Doar de acel moment. Și de aer în plămâni.

M-am lipit de tine, iar tu ți-ai trecut mâna peste umerii mei, într-o îmbrățișare strânsă. Mi-am pus capul pe pieptul tău și am închis ochii, în timp ce îți ascultam inima pulsând a viață.

Am privit apoi amândoi în zare, spre orizontul nesfârșit, fără să scoatem vreun cuvânt care ar fi putut să tulbure liniștea din jur. Și din noi.

Am simțit efectiv cum inima mi se extinde și devin una cu vântul ce bătea ușor. Una cu cerul de un albastru pur. Una cu norii așezați într-o simetrie perfectă. Una cu mine. Una cu Sursa. Una cu God.

Mi-era atât de bine acolo, în brațele tale, pe o bancă oarecare, pe un peron fără număr, într-o gară la întâmplare. Fără planuri, fără întâlniri stabilite dinainte, fără trasee bine definite. Doar tu și cu mine. Și cerul.

Mulțumesc!

Foto credit: DM

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.