Care-i faza cu rahatul?

 Știi prietenul acela super enervant care îți pune tot felul de întrebări incomode și care te pune față în față cu propriul bullshit? Acel prieten care se uită în ochii tăi și îți servește atât de bine de oglindă încât uneori îți vine să închizi ochii? Și căruia îți vine periodic să.. um… îl mângâi suav cu o coadă de mop? (Și, în același timp îl iubești nebunește pentru același lucru!).

Ai și tu un astfel de prieten care te pune față în față cu tine, nu? Și dacă nu ai, fuguța la magazin să îți cumperi unul pentru că e absolut indispensabil la sufletul omului.

Da, acel prieten pe care îl urăsc și îl iubesc în același timp, întreabă într-o zi:

”Cami, care-i faza cu rahatul? De ce accepți atâta rahat în viața ta?”

”Păi, știi, să vezi, c-o fi și-o păți, că de fapt, știi, înțelegi…”

”Aha, exact!”

Iar întrebarea a rămas suspendată în aer. Și în timp. Și m-a bântuit. Și m-a bântuit atât de tare, încât a fost nevoie să îi găsesc un răspuns.

De ce accept? Pentru că… aș putea să fac o listă luuungă de motive, care să includă de la simțul datoriei și a obligației de a întoarce serviciile sau ajutorul primit (pe care, de cele mai multe ori nu le-am cerut), la simțul responsabilității pentru ceilalți, la iubirea necorespunzător înțeleasă, și până la frica de un mare necunoscut care se așterne dincolo de acel rahat. Bullshit ca bullshit, dar e al tău și ți-e cunoscut și te-ai obișnuit cumva cu el.

Dar hai să le luăm pe rând. Asta mă va ajuta pe mine să îmi cristalizez ideile și poate îți va servi și ție de inspirație, pentru a-ți găsi propriile motive pentru care accepți unele lucruri în viața ta. Și poate să schimbi ceva în acest sens.

Simțul datoriei. Sunt genul acela de persoană căreia nu îi place să știe că datorează ceva cuiva. De asta cer favoruri rar și când o fac exagerez apoi cu mulțumitul. Iar dacă știu că ai făcut ceva pentru mine simt ”obligația” de a-ți întoarce favorul. Aici am lucrat mult cu mine în ultimul an și acum reușesc să fac diferența între favorul făcut din plăcere și fără a aștepta ceva în schimb, și favorul făcut pentru a obține ceva de la mine. Și chiar dacă fac diferența, tot mai cad în ”păcatul” de a mă simți obligată să fac ceva în schimbul a ceea ce primesc. (Și da, sunt și oameni care îți întind o mână fără să ceară sau să aștepte nimic în schimb.)

Simțul responsabilității față de ceilalți. Atunci când ai impresia că ești responsabil pentru altcineva, când ai impresia că viața altcuiva depinde de acțiunile, de cuvinte, de faptele tale. Și e doar o impresie. Și o mare manipulare. Dar despre asta, într-un alt articol.

Iubirea înțeleasă necorespunzător. Dacă mă iubești, vei face asta și cealaltă. Și dacă mă iubești, tu ar trebui să te comporți așa și pe dincolo. Și dacă într-adevăr mă iubești ar trebui să te pui pe tine pe locul doi (sau o sută, că tot acolo e) și să mă pui pe mine și nevoile și pretențiile mele pe primul loc. Cred că aici nu mai e loc de niciun fel de comentariu.

Frica. Ei uite, ăsta e un punct încă sensibil pentru mine. Pentru că sunt o persoană cerebrală, mintea mea este hiper activă și obișnuiam să fac scenarii peste scenarii cu ceea ce ar putea să meargă rău atunci când îmi doream să fac ceva nou. Mă speria teribil, până la stări de anxietate, să nu știu cu exactitate ce voi face mâine, peste o lună, peste cinci ani. Teama asta de necunoscut, de a întreprinde ceva nou, de a explora ceva după care inima mea tânjea cu ardoare, teama asta m-a făcut să accept mult bullshit în viața mea. Oameni, locuri, situații. Și să rămân undeva unde nu îmi doream să fiu. Ba chiar mai mult, unde nu îmi era bine.

Pentru ca, într-un final, să descopăr că nimic nu e prestabilit. Că nimic nu iese așa cum plănuiești tu în detaliu.  Și e foarte bine că se întâmplă așa, pentru că altfel viața asta ar fi așa plictisitoare. Și, între noi fie vorba, cele mai frumoase lucruri, acele lucruri uimitoare, acele lucruri magice, se întâmplă pe nepusă masă, atunci când te aștepți mai puțin. Atunci când nu le plănuiești. Atunci când le dai voie să se întâmple, fără a forța lucrurile în niciun fel.

Și apoi mai e și frica de a nu-i răni/ supăra/ deranja pe ceilalți. Rănindu-mă, în schimb, pe mine. Pentru că dacă te afli într-o situație total neplăcută pentru tine doar pentru  a-i face o plăcere celuilalt, nu înseamnă că te rănești pe tine? Iar ceilalți pleacă. Mai devreme sau mai târziu. Iar tu rămâi cu tine. Lingându-ți rănile.

Vinovăția. Și asta cred că e cea mai teribilă dintre toate. Când accepți bullshit în viața ta pentru că te simți vinovat că… ești fericit când alții sunt total nefericiți, că ești sănătos când ceilalți au diverse suferințe, că tu simți bucuria vieții când alții se luptă să supraviețuiască în jungla orașului.

Dar știi, totul se reduce la alegerile fiecăruia dintre noi. Să simți parfumul florilor de tei când treci pe lângă copacii înfloriți e o alegere, să te descalți în parc și să simți iarba fragedă sub tălpile goale e o alegere. Să-l iubești pe cel de lângă tine, când ai putea la fel de bine să îl urăști pentru că atunci cândva demult ți-a făcut cine știe ce. E o alegere să deschizi ochii dimineața și să deschizi întâi geamul și să privești zâmbind la soare, în loc să îți iei telefonul și să îți verifici emailul.

Și de ce să te simți vinovat că tu faci alegeri mai bune pentru tine? Pentru că TU alegi să mănânci mai sănătos și să faci mișcare, având mai multă grijă de tine. Pentru că TU alegi să zâmbești necunoscutului de pe stradă în loc să îl privești cu dușmănie și neîncredere. Pentru că TU alegi să privești cerul și dansul norilor în loc să te uiți la gropile neasfaltate de pe șosea.

Fericirea, la fel ca și nefericirea, e o alegere. Personală. Și fiecare e responsabil să facă această alegere. El pentru el. Nu poți să o faci în locul altcuiva, oricât ai vrea. Și nu ar fi corect, pentru că astfel i-ai lua puterea lui creatoare.

Și aș mai putea vorbi și despre lipsa stimei de sine și a faptului că nu credem că suntem suficient de buni pentru a primi mai mult. Și atunci ne mulțumim cu puțin, acceptând lucruri care ne fac să suferim. Sau că nu merităm să ni se întâmple lucruri frumoase. Sau că e nevoie să ne luptăm și să ne sacrificăm pentru a avea o viața mai bună.

Și ar mai fi și ideea că încă mai am impresia (dar mă tratez), că ceea ce mi se pare mie că e bullshit e în realitate vată de băț. Sau ceva. Dulce. Și știi ceva, nici nu contează ce e în realitate. Dacă pentru mine e bullshit, înseamnă că e bullshit, indiferent ce părere au alții despre asta.

Mă opresc aici. Și merg să trag apa. 😉

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.