Să mă cunosc pe mine. Prin tine.

Te privesc de pe banca alăturată, cu ochii plini de iubire. Iubire de tine. De mine. Iubire de iubire.

Ușor, timid, lacrimi cristaline încep să mi se prelingă lin pe obraji-mi încă fierbinți de la dezmierdările de mai devreme.

Te privesc cu atâta drag încât mă sperie. Adevărul e că e copleșitor. Atâta iubire. Și recunoștință pentru faptul că mi s-a îngăduit să trăiesc această experiență – de a iubi cu toată ființa mea. De a te iubi. Fără să vreau nimic de la tine. Fără condiții. Fără promisiuni deșarte. Fără cuvinte mărețe și jurăminte de ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Doar iubire. Energie pură ce-mi curge prin vene. În loc de sânge.

E Viață ceea ce îmi curge prin vene.

VIAȚA însăși.

Uneori mă simt ca un ”recipient” în care și din care se revarsă iubire. Un preaplin de iubire. Dar, oare, poate fi vreodată prea multă iubire?

Închid ochii și mă uit în mine. Îmi simt inima cum plutește într-un ocean nesfârșit de iubire. Zâmbește. Îi e bine.

Și-atunci de ce mintea mea devine temătoare?

Poate pentru că tot ceea ce simt e mai presus de mine. Și de tine.

Și-atunci mă-ntreb, cine sunt eu dacă nu sunt eu aceasta?

Mă uit la mâna mea ce conduce pixul pe hârtie. Sau este pixul cel care conduce mâna? Mă simt străină de ea, de mână, de tot corpul. Îl văd, toate sunt la locul lor, se mișcă, dar parcă nu sunt eu.

Mintea mea nu poate să cuprindă sau să exprime ceea ce simt. Nu are cum. Ceea ce simt e dincolo de minte. Și asta mă sperie.

Simt că plutesc deasupra mea. Deasupra capului. A minții. Și-atunci cine sunt eu? CE sunt eu?

Îmi îndrept privirea înspre tine. Și tu ești în lumea ta. Probabil arătăm ciudat așa, fiecare pe banca lui, cu un caiet și un pix în mână, scriind. Însă mie îmi place. Am spațiu să fiu eu. Și tu să fii tu. Și totuși alături. Îți mulțumesc pentru asta – pentru că îmi lași spațiu să fiu. Cred că e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care cineva le poate face pentru o altă persoană – să-i dea spațiu să fie. Și, uneori, să creeze acel spațiu din neant. Pentru a fi. Așa cum e.

Să mă cunosc pe mine prin tine. Prin iubirea pe care ți-o port. Ce lucru minunat!

 

You may also like...

7 Responses

  1. Oana M spune:

    Ce frumos sentiment este sa iubesti! Mi-ai adus aminte asa de bine de iubirile fragede din adolescenta. 🙂

    • Camelia spune:

      Yeiiii! Ce bine! Ce de emoții și ce de valuri de sentimente cuprind acele iubiri din adolescență, nu-i așa? Big hug, Oana! Mulțumesc de comentariu! ❤

  2. Razvan spune:

    M-a emotionat articolul. E foarte dragut 🙂

    Mi-a placut in mod special asta: Uneori mă simt ca un ”recipient” în care și din care se revarsă iubire

    • Camelia spune:

      Hey! Mă bucur că am reușit să transmit emoția pe care am simțit-o când am scris articolul. Acesta este și motivul pentru care scriu – să transmit o emoție, să mângâi o inimă, să dau naștere unui zâmbet, fie el și în colțul gurii. 🙂 Big hug, Răzvan!

  3. Ada Oprisanu spune:

    Cât de frumos! Ce sentiment înălțător și ce frumoasă e iubirea, iar tu ai descris atât de minunat! Îmi plac mult rândurile tale și rezonez cu ele, iar ultimul fragment mi se pare ca o lecție pe care ar trebui să o știm cu toții atunci când iubim: să oferim spațiu, fiindcă și-n iubire avem nevoie să fim noi înșine, avem nevoie de spațiul și de timpul nostru pentru a ne încărca cu sine, cu energia propriului suflet, ca mai apoi să dăruim celuilalt ce avem noi fără să avem impresia că ne pierdem. Minunat! Mulțumesc pentru articol! ❤

  4. Izabella spune:

    Wow! Minunat! Și e un lucru mare sa știe în relatie sa lase spațiu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.